OUT OF EDEN WALK

Paul Salopek merge pe urmele primei migrații umane, care a pornit din Africa în Epoca Pietrei. Călătoria lui neîntreruptă de 33.000 de kilometri pe jos, un marș numit Plecarea din Eden (“Out of Eden Walk”) este consemnată în aceste depeșe.

Mesele sunt așezate pe marginea drumului. Sunt toate goale. Sunt făcute din plastic sau din tablă. Sunt acoperite cu mușamale colorate. Pe ele se află: solnițe ieftine, zaharnițe, praf negru de la eșapamentele mașinilor. Picioarele li se îngroapă în noroi. Acestea sunt cafenele de trotuar, pe drumurile fără trotuare din estul Azerbaidjanului. Sunt deservite de oameni fără adăpost, în beneficiul călătorilor. Chelnerii și bucătarii poartă haine ponosite, ca la câmp.

„Aici era pădure când am venit noi,” spune Nemat Huseinov, de 55 de ani, proprietar de cafenea și patriarhul unei familii de refugiați din războiul din Nagorno-Karabah. „Am venit cu autobuzele. Era 1993. Nu aveam de nici unele. Am tăiat copacii. Stăteam în corturi. Apoi am construit colibe. Acum avem câteva oi. Vindem pâine și ceai la marginea drumului. Pământul ăsta nu e al nostru. E luat cu împrumut.”

Partenerul meu de drum, Rufat Gojaiev, și cu mine ne dăm jos bagajele. Ne așezăm la o masă. Suntem obosiți. Tot mergem în sus și în jos pe dealurile de la poalele Caucazului de zile bune. Am dat peste una din cele mai vechi comunități de refugiați de pe Pământ.

Organizația Națiunilor Unite spune că astăzi cel puțin 243 de millioane de oameni trăiesc în afara țării în care s-au născut. Circa 59 de milioane dintre ei au fost dezrădăcinați de crize economice sau de războaie. Istoria nu a mai cunoscut asemenea mase disperate de oameni de pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial. I-am întâlnit încă de la primii pași în marșul meu, „Plecarea din Eden”, vii sau morți. Au fost trupurile lucrătorilor migranți etiopieni, morți de sete în deșertul african. Apoi refugiații sirieni epuizați, în taberele din câmpiile Iordaniei și Turciei. Iar acum, ștergându-și mesele goale, victimele îmbătrânite ale războiului „înghețat” de acum 27 de ani, cel din Nagorno-Karabah.

„De atâta vrem așteptăm să se facă pace,” spune Huseinov, proprietarul cafenelei. Cu degetele lui de cioban, bătucite de muncă, ne pune în față două păhărele de ceai. „Le povestesc copiilor despre acasă. E sus, în munții din vestul Azerbaidjanului. E tare frumos. Are izvoare fierbinți, în care puneam la fiert ouă. Aerul era curat. Era un loc bogat. Sunt mine de aur acolo. Dar copiii mei nu-l cunosc. Pentru ei, e ca visul altcuiva. Tot ce știu ei e locul ăsta, drumul ăsta, tabăra asta.”.

Nagorno-Karabah e un vulcan de durere în Caucaz. E un conflict care a scuipat afară un milion și mai bine de refugiați.

A erupt în felul următor: Timp de 70 de ani pe vremea URSS, frumoasa regiune muntoasă Nagorno-Karabah a fost parte din Azerbaidjan. Dar la sfârșitul războiului rece, etnicii armeni, aflați în majoritate, s-au plâns că le este suprimată cultura. Au cerut să se unească cu frații din Armenia învecinată. Și s-au revoltat. A început un brutal război de secesiune împotriva guvernului azer. (Rebelii l-au numit un act de revendicare istorică). Armenia a luat partea insurgenților. Pe teren, cel mai teribil tip de război a cuprins ferme, sate și orașe: vecin contra vecin, o ceartă de familie.

Azerii trăiseră pașnic vreme de generații alături de armeni. Mâncau fiecare din bucatele celorlalți și le cântau cântecele. Dar la finele anilor ’80, camioane pline cu refugiați amărâți ieșeau din enclava fumegândă. O parte au plecat spre est, spre Armenia, alții spre est, spre Azerbaidjan. Vreo 30.000 de oameni din ambele părți, majoritatea civili, au fost uciși. Un armistițiu a fost încheiat în 1994. Dar vărsarea de sânge continuă. Zeci de soldați azeri și armeni încă mai mor în fiecare an de-a lungul unui sistem de tranșee numit „linia de contact”.

„Pe vremuri, relația noastră cu armenii era bună,” spune Huseinov, care a locuit în Kalbajar, o zonă a Azerbaidjanului acum golită de azeri. „Aveam rude în toate părțile. Eu vreau să mă întorc. Dar nu mai poate fi ca înainte. Trebuie să fie granițe stricte. Nu mai putem trăi iar împreună.”

Amărăciunea lui își găsește ecou și în partea armenească.

Cu câteva luni mai devreme, am fost în Armenia. Am luat trenul din Georgia. Frontul din Nagorno-Karabah tăia ca o lamă câmpurile în pârloagă, nearate de-un sfert de veac. Arăta ca o dioramă de muzeu a Verdunului. Tineri născuți după ce se trăseseră primele focuri de armă din război încă patrulau prin tranșeele aflate față în față, încremenite în timp. Între oponenți nu există încredere − nu există nici un fel de legătură umană.

„N-aș mai putea trăi alături de ei, nu eu, nu familia mea,” a spus said Ara Kemalian, un soldat din Stepanakert, „capitala” regiunii Nagorno-Karabah. (Regiunea separatistă și-a declarat independența, dar nu este recunoscută de nicio altă țară). Când era copil, Kemalian și-a pierdut tatăl în război. „Coexistența e imposibilă. Poate că în generația următoare.”

Unii armeni alungați din fostele localități mixte din Nagorno-Karabah trăiesc acum în case abandonate de azeri, oameni care la rândul lor au fost izgoniți din alte foste orășele mixte. Parte din acești azeri strămutați ocupă și ei casele armenilor care au fugit, terorizați, din Azerbaidjan. Astfel, cele două comunități de refugiați ajung uneori să moștenească una de la cealaltă tapetul de pe perete. E o simbioză a suferinței aici, în Caucaz. Ține deschise vechile răni.

Patruzeci sau cincizeci de familii de refugiați stau de-a lungul drumului, unde ghidul meu Rufat Gojaiev și cu mine ne odihnim picioarele. Ocupă case ale nimănui. Stau în barăci din tablă și placaj, din cartoane și folie de plastic. Sunt parte din cei 600.000 de azeri refugiați de război — 7 la sută din populația țării.

„În ziua în care am fugit, am încuiat ușa casei și am ascuns cheia sub o piatră din grădină,” ne spune Huseinov. „Asta era acum 22 de ani. Poate că mai e încă acolo.”

I se face jenă. E așezat la masa noastră. Se uită la cer de parcă ar măsura norii sau ar evalua vremea. Ne spune mai târziu că probabil casa lui a fost demolată de mult. Noi pornim mai departe.

Gojaiev și cu mine trecem pe lângă cafenele ale refugiaților cu nume de teritorii pierdute. Numele sunt pictate pe resturi de placaj. Mașinile trec în viteză pe lângă ele. Toate mesele rămân goale. E ciudat. Cine să se oprească aici? Mesele par puse pentru fantome. Pentru vecinii care nu mai vin.