Paul Salopek merge pe urmele primei migrații umane care a pornit din Africa în Epoca Pietrei. Călătoria lui neîntreruptă de 33.000 de kilometri pe jos, un marș numit Plecarea din Eden (“Out of Eden Walk”) este consemnată în aceste depeșe.
Bolovanii se ridică sus, pe deal, deasupra oglinzii sclipitoare a Mării Caspice.
Sunt din calcar, aceste stânci bătute de vreme, netede ca osul. Sunt de culoarea cretei. Unele au forma — parțial cioplită — lunguiață, ca niște timpane. Bate în ele cu o piatră cât pumnul și vor produce un sunet ciudat, răscolitor, ca de gong metalic, purtat departe de vântul deșertului. Arheologii cred că sunt tobe de semnalizare neolitice. Vuietul lor ne parvine de dincolo de milenii — prin istorii, migrații, vieți, uimiri, descoperiri și războaie de neaflat — din cele mai vechi timpuri ale locuirii umane în Caucaz. Tăcute până când sunt atinse, lovite, tobele de piatră din Gobustan ascund în ele vocile duhurilor.
mai mult
Arheologii cred că bolovanii cavernoși de calcar care se aud aici au fost folosiți de strămoșii noștri din Epoca Pietrei pentru a transmite semnale. Înregistrare de Paul Salopek.
Ghidul meu, Rufat Gojaiev, și cu mine am străbătut la pas kilometri de platouri cenușii prin estul Azerbaidjanului. Ne-am cocoșat sub vânturile reci și sfâșietoare care suflă din nord, dinspre Rusia. Ne-am poticnit — zile înnoroite, nerase, cu ochi lucioși, eviscerate de post, lungi de câte 50 de kilometri — până la țărmul arid al Caspicii. E un loc pustiu cu înălțimi plate. Cu vârfuri boante, roșcovane. Cu vulcani noroioși bolborosind metan rece din ceaune de supă minerală. Un mare deșert de argilă. Un peisaj selenar.
Nu a fost mereu așa.
An auroch, or extinct wild ox, scraped into the limestone of Gobustan National Park.
Paul Salopek
În Parcul Național Gobustan, care cuprinde mai mulți munți arși de soare la câțiva kilometri de malul mării, dăm peste zeci, apoi sute de petroglife. Sunt de fapt peste 6.000 de desene în piatră aici. Este una dintre cele mai vechi și mai bine păstrate galerii de artă rupestră preistorică din lume. Imaginile străvechi surprind panorama dispărută a Neoliticului. Redau un peisaj care era mai umed și mai verde acum circa 15.000 de ani. Era glaciară se sfârșea. Câmpiile deșertului se umpleau de ierburi fragede și crânguri de copaci. Vânătorii, care migraseră aici din Africa acum poate 300.000 de ani, au înregistrat cu râvnă această transformare pe pânza lor de piatră. Pereții de stâncă ai vârfurilor azere sunt populați cu bouri, măgari sălbatici, capre sălbatice, cai sălbatici, gazele, lei, lupi. Era un Serengeti al Caucazului.
Dancing to millennia of desert winds—some of the more than 6,000 drawings in the park. The upper glyph may represent a Stone Age ship.
Paul Salopek
O parte dintre desene au marcate pe ele urme de lovituri de lance. Animale-spirit. Vânate poate simbolic, în piatră. Mai sunt apoi șiruri de dansatori. Sunt și semne abstracte, ca niște reprezentări ale muzicii sau ale gândului. Hărți interioare. Cele mai multe asemenea mesaje sunt inscrutabile acum, misterioase, imposibil de decodat. Sunt relicve nu doar ale unei lumi fizice uitate, ci și ale unui alt mod de gândire, ale unei alte stări a ființei.
Cum era să mergi pe un Pământ virgin?
„Cred că loveau în pietrele astea ca să îi anunțe și pe alții că mâncarea era aproape”, spune Gojaiev, dând cu piatra într-o tobă-bolovan din vârf de stâncă. „Ăsta seamănă cu un loc de pândă pentru animale”.
Sau poate transmiteau ceva mai mult?
În vestul și estul Africii sau în culturile din jungla amazoniană, tobele transmit informații complexe. „Tobele vorbitoare” replicau vorbirea în limbile tonale. Fraze întregi puteau fi transmise cu repeziciune pe o distanță de câte 10-12 kilometri. Coloniștii europeni erau uimiți să vadă că detaliile prezenței lor în jungla congoleză erau anticipate, de exemplu, cu mult înainte să pună piciorul într-un sat. Tobele erau un proto-internet. Această tehnologie umană primordială, purtând ecouri de la temelia timpurilor, a dispărut aproape de tot în ultima vreme, pe parcursul unei singure vieți de om.
Rufat Gojayev ponders his stretch of a global trek at a museum exhibit in Gobustan illustrating the first human diaspora out of Africa during the Stone Age.
Paul Salopek
Coborâm dealurile scheletice către Marea Caspică.
Trecem pe lângă glife mai tinere. Cămile — dovada caravanelor medievale de pe Drumul Mătăsii. Apoi, pe o piatră pătrată, apar primele cuvinte: IMP DOMITIANO CAESARE AVG GERMANICO LVCIVS IVLIVS MAXIMVS LEGIONIS XII FVL. E un afiș politic încremenit în timp. Datează de undeva dintre anii 81 și 96 d.Hr. A dăltuit-o un bărbat dintr-o superputere îndepărtată, mediteraneană, eventual un soldat. Înseamnă: „Sub Împăratul Domițian Cezar Augustus Germanicus, Lucius Julius Maximus, Legiunea a XII-a, Fulminata (Aruncătoarea de fulgere). E un monument al cuceririi. Marchează una dintre cele mai estice frontiere ale Imperiului Roman.
În orășelul Gobustan dormim într-o casă neterminată.
Casa îi aparține unuia dintre prietenii lui Gojaiev. E neîncălzită, friguroasă. Afară ninge. Stăm la o masă prăfuită, înconjurați de sticle cu compoturi din fructele din grădină. Prietenul e un om religios. Vorbește despre versiunea islamică a sfârșitului lumii. Va fi un fals profet și va fi adevăratul mesia, Mahdi (Îndrumătorul). Toți oamenii vor fi judecați, spune prietenul. Abia mai țin ochii deschiși. Vântul înghețat suge din ferestre. Noaptea pulsează: e tunetul îndepărtat al autostrăzii de pe coastă care traversează vechile savane fantomă spre Baku, capitala Azerbaidjanului, aflată la vreo 60 de kilometri depărtare, unde luminile galbene se scurg în cer ca un fals răsărit.
