„Sultan s-a dus s-o aducă pe Umbrausha, cămila pe care o călăream eu. Era un animal splendid, dintr-o faimoasă rasă pursânge din Oman”.
—Sir Wilfred Thesiger, în Nisipurile Arabiei
Seema and Fares, cele două cămile mascul ale noastre, nu sunt faimoasele pursânge din Oman.
Sunt cămile de povară, biete lucrătoare din Sudan. În lumea cămilelor, sunt echivalentul unei camionete Ford F-150 mai mototolite. Și totuși, ca multe camionete vechi, tind să inspire loialitate. Și noi, ca bărbați de o anumită vârstă ce suntem, ne petrecem uneori după-amiezele spălându-le cu furtunul în curte.
Asta le scoate la iveală trăsături distincte de personalitate.
Fares e masculul mai bătrân, de 5 ani. Suferă de ceea ce șeful caravanei noastre, Awad Omran, numește „picioare grele”. E un termen politicos pentru lene incurabilă. Turnăm o găleată de apă caldă peste cocoașa lui grăsuță. Îi frecăm părul jegos, mătuit. În această clipă își închide fiecare dintre cele șase pleoape (pielița suplimentară care îi acoperă fiecare ochi, a treia pleoapă, se numește membrană nictitantă și e menită să-l protejeze de nisipul purtat de vânt) în extaz. Își mișcă fericit umerii sub degetele noastre. Salivează obscen.
Seema, de trei ani, un cămiloi adolescent, cum ar veni, are probleme cu autoritatea. Îi plac poantele infantile. (Cum ar fi să-ți prindă tot capul în gură când nu ești atent.) Reacționează la apa de spălat ca mulți alți copii; de parcă ar fi acid, antrax toxoic, ulei încins. Legat în poziție ghemuită cu un agal, un șnur răsucit pe care saudiții încă îl mai poartă simbolic în jurul șalului de pe cap, se ridică pe genunchii strânși. Încearcă se se îndepărteze târâș, mugind ca un dinozaur. E de înțeles. Când e ud, Seema intră la apă. Seamănă cu un chihuahua plouat.
Ne grăbim după el, dând din brațe, înjurând în două limbi. Îmi dau seama că numai eu râd. Îmi țin pliscul.
