OUT OF EDEN WALK

Soldații turci au tăiat gardul de sârmă de la frontieră după înserat. Apoi refugiații s-au revărsat peste câmpurile de ardei lăsate pârloagă. Erau cu miile, pe jos, stârnind praful. Oamenii care se ocupă cu numărătoarea în asemenea situații spun că peste 100.000 de refugiați au intrat în Turcia în ultimele 72 de ore, cea mai mare migrație umană din Siria de trei ani încoace, de când a început războiul. Au fugit ca să scape cu viață. Siria a rămas doar o idee pentru ei. Nu mai există.

Un grup de refugiate și copiii lor stăteau lângă zidul școlii. Nu se mișcaseră de pe treptele fierbinți de beton de două zile. Nu știau încotro s-o apuce. Ca și cum, nemișcându-se, ar fi devenit invizibile. Mai apărate. Și erau obosite. „Sătenii au venit în fugă prin oraș strigând „Fugiți! Vă omoară ISIS! Fugiți!”, a povestit femeia mai bătrână, pe nume Amine. Avea fața foarte arsă de soare. „Le-au tăiat capetele bărbaților și au vândut femeile capturate la târguri. Așa am auzit.”

Era vorba de cea mai recentă ofensivă a Statului Islamic. În nord-estul Siriei, îi lichidau pe kurzi.

Orașul turc de la graniță era complet compleșit. Trotuarele erau pline de oameni cu boccele, sau de oameni fără nimic. Mulțimea umbla fără țintă, ca prin ceață. Unii păreau jenați, de parcă ar fi fost suprinși într-un moment de slăbiciune. Alții stăteau cu brațele încrucișate. Tineri angajați ai municipalității mergeau printre ei, distribuind pachete strălucitoare de biscuiți. Bun venit în Turcia. Poftim niște biscuiți.

Plecând din Africa, am avut ocazia să întâlnesc în drumul meu sute de sirieni dislocați. Sunt peste tot.

Unii culegeau legume în Iordania pe 11 dolari pe zi. (M-au adăpostit în corturile lor grosolane.) Cerșeau la colț de stradă în portul Mersin din Turcia, înconjurați de copii atât de murdari că nu-ți venea să-i atingi. Ofițerii de la bordul cargoului de animale pe care am traversat Marea Roșie nu mai puteau naviga spre casă. Nu mai aveau așa ceva. Erau sirieni.

În Orientul Mijlociu se află aproape trei milioane de sirieni îngenuncheați, fierți, rămași pe drumuri, rupți de viața normală și de speranță. Poate mai mulți. Dacă includem și irakienii dislocați de luptele care au contaminat regiunea, numărul total al oamenilor dezrădăcinați și sărăciți ajunge pe la cinci milioane. Dacă îți închipui că exodul acesta nu te privește, ești naiv. Nepoții tăi vor trebui să se confrunte cu efectele acestei calamități.

Un bărbat slăbănog pe nume Ismail zăcea pe o saltea împreună cu familia, într-o băcănie abandonată în orașul turcesc luat cu asalt de refugiați. Încercase să le țină piept islamiștilor, alături de alți 20 de bărbați. Satul lui se numea Xaneke. Pozițiile kurde cedaseră cu două zile înainte. „Aveau tancuri și blindate”, a povestit el, epuizat, cu privirea în pământ. „Noi aveam doar kalașnicoave”. Tancurile erau probabil tehnologie americană, solidă, abandonată de armata irakiană în retragere. Fratele lui fusese luat prizonier. De atunci, sunase tot timpul pe mobilul fratelui, dar rămăsese fără răspuns.

„Pentru ce e asta?” a întrebat, văzând că iau notițe. A fluturat din mână, e lehamite. „La ce ne folosește nouă?”. Soția fratelui, o femeie ridată, înfășurată în roșu, a început să se vaite.