OUT OF EDEN WALK

Sirienii își petrec zilele și nopțile în containere așezate, rânduri-rânduri, pe ceea ce fuseseră cândva terenuri agricole la granița turcă.

E o tabără de refugiați model, Kilis.

Există școli. Un supermarket modern le oferă rezidenților cărți de debit finanțate de guvern. Un suk al refugiaților e plin de frizerii, ceainării, ba are chiar și chiar un magazin de păsări cântătoare. Containerele de locuit sunt curate și, unele, echipate cu televizoare. Iar aleile dintre ele sunt pavate. Experți în probleme umanitare din multe țări au inspectat Killis. Toți sunt uimiți, impresionați - de condițiile de aici, de generozitatea turcilor.

Și totuși, la peste trei ani de la primul grup de 252 de refugiați epuizați care au trecut granița din Siria, Kilis a devenit simbolul unei probleme, nu al unei soluții.

Astăzi, tabăra stă să pleznească pe la cusături. Adăpostește peste 14.000 de oameni, doar o infimă parte din cei 1,3 milioane care se estimează că și-au căutat refugiu din calea războiului. Turcia a cheltuit miliarde adăpostind și hrănindu-și vecinii dislocați. S-a crezut că războiul civil împotriva dictatorului Assad va fi scurt. S-a crezut că Siria va fi repopulată, iar cei întorși vor fi veșnic recunoscători Turciei. Dar războiul continuă. Ospitalitatea se transformă în ostilitate. Proteste anti-siriene izbucnesc prin orașe. Și totuși refugiații continuă să sosească: în ultima săptămână, alte 160.000 de persoane dislocate, de data asta etnici kurzi izgoniți de milițiile islamiste, au dat buzna peste graniță. Cu o nouă campanie de bombardamente condusă de SUA împotriva islamiștilor, acest torent uman nu se va opri prea curând.

„Așteptăm”, spune Mohammed Nassuh, un fost colonel sirian, care trăiește de un an în tabăra Kilis împreună cu familia. „Mâncăm, dormim. Ne uităm cum trece timpul. Fac orice. Mă duc să lucrez ca om de servicu. Mă duc oriunde. Asta nu e viață”.