OUT OF EDEN WALK

„A fost un - cum îi zice în engleză? — genocid? Da? A fost un genocid,” spune Murat Yazar. „Bunica mea i-a povestit mamei despre el.”

Ghidul meu și cu mine străbatem Ani.

Ce e Ani? E ruina unei lumi dispărute în mijlocul Turciei moderne: îndepărtatul și frumosul centru al unei civilizații uitate — capitala veche de 1.100 de ani a unui imperiu cândva puternic. Relicvele acestui oraș de pe Drumul Mătăsii sunt răspândite prin nord-estul Anatoliei, pe platouri cu vârful nivelat de ciocanul cerului. Catedrale sfărâmate. Contraforți putrezi care apără nimic de nimic. Drumuri pustii care duc nicăieri. Colidăm prin această colosală dioramă a neclintirii, a tăcerii, Murat și cu mine, de parcă am fi pictați într-unpeisaj oniric al lui Dali. Discutăm despre dispariția armenilor din regiune.

În 1914, în jur de două milioane de armeni trăiau pe teritoriul de azi al Turciei. Erau o minoritate creștină sub guvernare musulmană. Aveau o istorie de mii de ani. Până în 1922, mai rămăseseră doar 400.000.

Ce s-a întâmplat cu peste un milion și jumătate de oameni? Cei mai mulți au fost uciși, spun istoricii. Au fost desemnați pentru exterminare. Au fost siliți să plece spre deșerturi fără apă, sub amenințarea baionetei. Au fost măcelăriți.

„Bunica zicea că au închis toți armenii de lângă Eufrat în niște case”, îmi spune Murat. „Apoi, într-o noapte, i-au scos afară și i-au împins în fluviu. I-au înecat”.

Erau opt luni de la declanșarea Primului Război Mondial. Europa începuse să se canibalizeze. Imperiul Otoman multicultural pierea în spasme teribile. Majoritatea turcă — instigată de liderii naționaliști și înfuriată de deportările în masă și masacrele conduse de foștii supuși creștini împotriva musulmanilor de la marginile statului în curs de dezintegrare — s-au răzbunat pe vechii lor vecini: minoritățile asiriană, greacă, dar mai ales armenească. I-au acuzat pe armeni că sunt necredincioși. Neloiali. Că țin partea dușmanilor care înconjurau imperiul (rușii și Europa colonialistă). Mâna ucigașă din această crimă în masă? Localnicii kurzi. Kurzii i-au împușcat și înjungheat pe armeni. Bandele kurde au atacat coloanele de femei și copii care se refugiau înfometați. Sătenii kurzi au pus mâna pe proprietățile armenilor — ferme, turme și locuințe abandonate.

Am regăsit ecouri șterse ale acestei calamități, Murat și cu mine, prin toată Anatolia. Am stat la umbră în ruinele caselor armenești prin care au crescut copaci și buruieni. Am trecut pe lângă bisericile lor zdravene, transformate în moschei. Am înconjurat livezi de nuci plantate cu mult timp în urmă de victime. Asta l-a pus pe Murat pe gânduri. El e kurd. Îl văd opintindu-se cu istoria, cu o moștenire de neimaginat, cu tot acest peisaj bântuit.

„Odată m-am scuzat în fața unui armean din Istanbul,” spune. I-am zis că-mi pare rău pentru ce au făcut strămoșii mei.”

Și cum a reacționat omul?

„Ce putea să zică?” spune Murat, ridicând din umeri. „A zis: Mulțumesc.”

Stăm în vântul rece. Un semn mare la intrarea ruinelor arheologice din Ani explică lunga istorie a locului. Textul afirmă că străvechea metropolă a înflorit sub dinastia Bagratian. Bagratienii erau armeni. Cuvântul „armean” nu e pomenit nicăieri. * De ani buni, în Turcia e riscant să definești ce s-a întâmplat în 1915 drept genocid. Judecătorii turci au declarat cuvântul povocator, incendiar, insultător, tabu. Scriitorii și jurnaliștii turci care folosesc cele trei silabe pot fi acuzați de defăimare împotriva statului turc. Unul a fost asasinat de ultra-naționaliști.

Există o versiune oficială a evenimentelor. Spune așa: armenii au avut de suferit, e de netăgăduit. Dar au fost doar unul din numeroasele grupuri etnice care au resimțit implozia Imperiului Otoman. Distrugerea lor nu a fost nici extremă, nici sistematică. A fost război. Iar violența s-a abătut asupra ambelor părți: au murit armeni, dar și turci, în mâinile mulțimilor armene rebele. Totuși, această lectură îngustă a istoriei a început să se clatine. În aprilie 2014, premierul Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a devenit primul lider turc care a exprimat oficial condoleanțe pentru descendenții armenilor turci, care azi trăiesc risipiți prin toate colțurile lumii. A pomenit, grijuliu, de „durerea împărtășită” a celor două popoare.

Străbătând zonele rurale kurde din Anatolia, vezi că cetățenii de rând i-au luat-o cu mult înainte.

„Ne-am bătut cu armenii și mulți au murit,” spune Saleh Emre, primarul cu păr alb din satul Kas Kale. „Cred că n-a fost bine. Ei erau din partea locului.” Emre face o pauză. Își trece mâna noduroasă peste casele micii lui comunități. „Pământul ăsta a fost al unui negustor armean. Unchii lui taică-miu l-au cumpărat ieftin.” Lasă un timp ca detaliul să se asimileze. Apoi înșiră toate numele orașelor turcești din jur care fuseseră dominate de armeni: Van, Patnos, Agri. Nu mai e nici un armean acum. Doar că nu folosește cuvântul genocid.

Bătrânul privește spre est, peste unduitoarele câmpii însorite, peste pajiștile de culoarea aramei, peste paradisul de iarbă deteriorat de amintiri, spre țara învecinată, spre care au fugit o parte din supraviețuitori. „Mi-ar plăcea să vizitez Armenia,” spune Emre. „Armenii erau vecinii noștri.”

* Scena: curtea unei biserici din Diyarbakir, capitala culturală a kurzilor turci.

Sourp Giragos e cea mai mare biserică armenească din Orientul Mijlociu. E proaspăt renovată, în cea mai mare parte din donațiile comunității armenești rămase la Istanbul. E un monument al speranței, al reconcilierii, unul din rarele asemenea gesturi izvorâte din zonele kurde ale Anatoliei în ultimul veac. (Într-un oraș îndepărtat numit Bitlis, primarul kurd a numit o stradă după William Saroyan, scriitorul american de origine armeană.) E înghesuială la baza clopotniței masive. Oamenii mătură frunzele căzute. Servesc cafea la mesele de afară. Stau de vorbă. Unii aprind lumânări. Câțiva sunt musulmani. Majoritatea sunt creștini ortodocși de rit armean. Aram Khatcighian, îngrijitorul, a fost și una și alta.

„Până la 15 ani, am crezut că sunt musulman, kurd,” spune Khatcighian. „După asta, am început să simt o schimbare în sufletul meu.”

Îmi povestește cum și-a scos la lumină trecutul ascuns. Cum a aflat că bunicul lui, un băiat de 12 ani, și sora sa mai mică. de 9 ani, au fost de fapt armeni — singurii din familia restrânsă salvați de pe câmpurile morții din jurul Diyarbakirului, unde „mirosul greu de cadavre în putrefacție” umplea aerul. Băiatul și fata s-au ascuns sub o tufă până când i-a luat un fermier kurd, care le-a salvat viața crescându-i ca pe copii lui și dându-le numele său. S-au convertit la islamism. „Toții armenii care mai sunt încă în viață au făcut-o”, spune Khatcighian. „Altfel ar fi fost omorâți.” Un bărbat se apropie de masa noastră. Ne-a ascultat.

„Recunoști genocidul?” mă întreabă. Se uită în ochii mei.

Iau un interviu, îi spun.

„Nu mă interesează,” spune. „Recunoști sau nu genocidul?”

Pentru unii armeni, această întrebare arzătoare a devenit totul, alfa și omega luptei lor naționale, a unei identități moderne chiar: Turcia și lumea trebuie să recunoasă în sfârșit că un adevărat genocid, definit legal, a avut loc în Anatolia. Milioane de armeni din diaspora cheltuiesc energii uriașe și sume mari de bani în această campanie de lobby. (Cel puțin 21 de țări admit acum oficial genocidul împotriva armenilor ca pe un fapt istoric. Statele Unite și Israelul, care țin la legăturile lor diplomatice cu Trucia, nu se numără printre ele.)

Autoarea armeano-americană Meline Tomani descrie efectul sufocant al acestei dezbateri politice asupra vieții ei:

„Pentru unii armeni, recunoașterea înseamnă daune din partea Turciei: pentru adevărații zeloți, pământ; pentru cei mai pragmatici, bani. Pentru cei mai mulți, înseamnă pur și simplu folosirea oficială a cuvântului genocid. Pentru mine, a ajuns să însemne că nu mai suport să particip la nici o adunare armenească pentru că, fie că era vorba de o lectură de poezie, de un concert sau un meci, sfârșea prin a fi, de fiecare dată, despre genocid.”

La biserica din Diyarbakir, străinul stă la masa noastră.

Repetă din nou întrebarea. Și din nou. Khatcighian își privește pantofii, jenat. Eu las pixul jos. Așteptăm.

* * *

Un uriaș drapel roșu, turcesc, flutură deasupra sitului arheologic din Ani.

Ruinele antice ale orașului stau în vârful degetelor pe marginea unui canion. Pe cealaltă parte, la distanță de mers, se află mica Republică Armenia. Nimeni nu trece niciodată dincolo. Granița dintre cele două națiuni a fost închisă de ani de zile din cauza suspiciunilor și ostilității reciproce. Ani e o fundătură.

Pornim la drum, Murat și cu Mine, luând-o spre nord.

Ducem după noi bravul nostru catâr de povară peste arăturile moi de iarnă din jurul lui Kars, un oraș turcesc unde în 1890 populația era 85% armenească. Murat îi surprinde pe localnici întrebându-i dacă a mai rămas vreun armean. Un cetățean turc și minoritar kurd luptându-se cu propriile întrebări de anduranță culturală, Murat continuă să cerceteze. Îl urmăresc cum inistă, cerând răspunsuri de la trecut. Un tip deșirat, gânditor, în căutare. Cu un aparat foto aruncat peste geacă. Cu noroiul negru, anatolian, lipit de tălpile bocancilor. Nu pot decât să clatin din cap a mirare.

Ucigași sau victime, nu există oameni aleși. Există doar oameni. Și morți. Iar felul în care îți duci durerea spune lumii cine ești.